Spiritul comunist și România

Scriu aceste rânduri cu ocazia treceri a peste 30 de ani de la Revoluția Romana, începută la 16 decembrie 1989 în Timișoara și culminând la București cu executarea soților Ceaușescu, motiv pentru care tot romanul de rand, obișnuit a fi un simplu proletar, modest, încercat de greutățile vieții comuniste a simțit o eliberare. Oare a fi o simpla eliberare de peste 4 decenii de comunism? Oare a fi speranța la o viata mai buna în capitalism? Toata forța de muncă a României la acea vreme, fie ca vorbim despre vânzătorul de la „aprozar” pana la categoriile de personal care „au făcut legea” în acea vreme, fiind vorba de Miliție, Armata și toate celelalte structuri care mai târziu au avut sa fie restructurate și redenumite. Toți au avut speranța că răul a trecut prin căderea soților Ceaușescu, fapt negat însă de anii ce au urmat, mai exact de anii 1990, numiți scurt „perioada gri a Romaniei”, perioada în care în România se încerca o trecere de la birocrația și rigiditatea sistemului comunism la libertatea oferita de capitalism, ideea de economie de piață în schimbul celei centralizate, integrarea europeana, respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Dar oare cetățeanul roman a scăpat de acel „spirit comunist”? Un spirit ideologic care a fost instalat, de bunăvoie sau forțat.
Oamenii care s-au născut sau au crescut în aceasta era, numita într-o vreme (perioada lui Nicolae Ceaușescu) „de aur”, cuprinsa între anii 1948-1989, ar zice ca le lipsește beneficiile oferite de comunism, printre care un loc de munca sigur, siguranța cetățeanului, o casa primita, însă acesta a fost învatat sa trăiască cu puțin. Oare acesta într-adevăr trăia? Muncind în ture de zi și de noapte, uneori chiar de sărbătorile legale sau zilele care ar fi trebuit uneori sa fie libere… Probabil ca aceștia munceau (nefiind valabil pentru toți) cu gândul la familia de acasă și la câte ore sau minute mai sunt pana când sa ajungă la aceștia.
În schimb oamenii care s-au născut după momentul Revoluției Române vor susține fix contrariul celor de mai sus (aducând argumente, unele adevărate altele relativ adevărate), vor susține ca toată infrastructura realizata în perioada comunista a fost ridicata pe seama muncii prestate gratuit de militarii în termen, deținuții, deținuții politic etc. Fapt cât se poate de adevărat relatat de numeroși supraviețuitori și martori ai evenimentelor ce aveau loc des în locuri precum Șantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagra, de la Canalul Poarta Albă – Midia Năvodari. Cetățenii români care au fost incorporati în forțele armate și supuși la nenumărate munci, peste limita capacităților unui fizic uman (sa ne reamintim ca militarii erau treziti la 6 dimineata, sculați noaptea din somn de numeroșii gradați care voiau doar să-i umilească pur și simplu, hrăniți cu mâncare de cea mai slaba calitate, chinuiți timp de 1 an și 4 luni de dorul de casa). Au avut loc numeroase accidente de munca care au fost ulterior mușamalizate astfel încât sa nu influențeze ideologia deja instalata în mințile cetățenilor romani.
Anii ce au urmat după Revoluție au avut sa demonstreze ca spiritul comunist încă dăinuie printre români, cu accent în marile institutii care au fost fondate, unele odată cu Mică Unire instituita de Cuza în 1859, altele odată cu trecerea anilor de domnie ai dinastiei prusace instalata la 1866, altele odată cu dezvoltarea tehnologiei. În toate aceste instituții exista câte putin comunism, fie ca vorbim despre birocrația interminabila, angajații care au „mostenit” ideea ca „tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt ceea ce au fost”.
La 30 de ani după comunism încă de „bucuram” de infrastructura perioadei de glorie a fostului dictator, mulți spunându-și în gând „ceea ce a făcut el, nu se va mai face”. Într-un fel este adevărat, la nivel de infrastructura naționala neputându-se realiza nimic concret și relevant în perioada post-comunistă, datorita inabilității conducerii de a negocia proiecte de încredere și cu un termen de durata real și oportun, dovada ca România nici după 30 de ani de regim democratic nu a reușit sa se adapteze la realitatea occidentala și pretențiile Uniunii Europene (totuși, România fiind tara membra de la 1 ianuarie 2007).
Pe fondul acestui subiect se poate scrie foarte mult, se pot afirma o grămadă de concluzii, însă un lucru este cert, anume faptul ca peste România trebuie sa mai treacă doua sau trei generații pentru a începe să se simtă într-adevăr ca „o țară europeana”.